Trăim vremuri asemănătoare cu cele ale lui Ezechia, când, în 701 î.Hr., după ce întreaga ţară fusese devastată (Is. 36, 37), Ierusalimul este împresurat de oştile asiriene. Ierusalimul existenţei noastre este şi el asediat. În jurul nostru se strânge tot mai mult laţul haosului politic, economic şi ecologic, iar, pe deasupra, şi cel a confuziei spirituale. În astfel de vremuri, mulţi dintre noi privim spre viitor îmbrăcaţi în sacul şi cenuşa deznădejdii... Să fi fost oare lăsaţi în voia sorţii? Sau există totuşi un Dumnezeu la cârma acestei istorii zbuciumate? Dar, tocmai în astfel de vremuri, cei care Îl cunosc pe Dumnezeul lui Ezechia au „un Templu şi un Altar” la care să vină cu ştirile ce ameninţă existenţa lor şi a copiilor lor (Is. 37:14‑20). Însă cei care nu‑L cunosc vor încerca, ca Ahaz, să ia în mâinile lor tremurânde roata istoriei, străduindu-se din răsputeri s‑o mişte înspre zodii mai bune. Între aceste două perspective asupra istoriei, vibrează cartea Isaia. Prin conţinutul ei, profetul încearcă să ne polarizeze opţiunile în jurul recunoaşterii falimentului nostru. Cei care se lasă convinşi, privesc uimiţi cum întunericul răzvrătirii lor este brăzdat de lumina iertării lui Dumnezeu. Cartea Isaia are două părţi. În prima parte (cap. 1‑39), istoria se plămădeşte modelată de această zbatere umană între încrederea şi neîncrederea în Dumnezeu, fără însă ca ea să umbrească în vreun fel suveranitatea Celui care‑i determină de fapt cursul. Partea a doua (cap. 40‑66) se desprinde din imediatul istoric şi, colindând dimensiunile profetice ale viitorului, ni‑L revelează pe Dumnezeu aplecat asupra istoriei, spre a o modela după planurile Lui mântuitoare, în pofida falimentului poporului Său. Fiecare strop de lumină şi nădejde ce brăzdează întunericul răzvrătirii noastre împotriva lui Dumnezeu se datorează Lui, nu nouă. În faţa acestei lumini, ne întrebăm uimiţi, împreună cu profetul: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?“
