Zaharia, alături de Hagai și Maleahi – toți trei profeți post-exilici –, încheie filonul revelației profetice vechi-testamentare. În comentariul său pe Zaharia, Leupold (Exposition of Zecharia, p. 3) afirmă că finalul vorbirii profetice nu pare a fi un râu care seacă sub arșița soarelui, ci mai degrabă o glorioasă și bogată revărsare a revelației divine. Bentley ne spune că, în Noul Testament, „din Zaharia sunt citate treizeci și trei de porțiuni de text în cincizeci de locuri diferite. Multe dintre acestea au legătură directă cu Domnul Isus Hristos” (Michael Bentley, Building for the Glory of God, p. 92), iar Baldwin afirmă că „natura aproape enigmatică a unor texte din Zaharia invită la meditație. Mai ales pasajele care tratează tema păstorului, care au influențat gândirea lui Isus mai mult decât orice alt pasaj din Vechiul Testament” (Baldwin, Zecharia, p. 198). Prin aceste profeții mesianice, Duhul lui Dumnezeu pregătea inima poporului Său să traverseze pustiul perioadei Inter-testamentare și să păstreze vie așteptarea mesianică. Zaharia alunecă însă mai departe în istorie, spre vremurile în care cei din Iuda și locuitorii Ierusalimului Îl vor plânge pe Cel pe care L-au străpuns și vor pregăti astfel A Doua Venire a lui Hristos, când va domni din Ierusalim peste întreg pământul.
