Dar într-o zi, când istoria ajunsese deja grea de aşteptare, nemaiputându-şi stăpâni iubirea, Prinţul a pornit undeva, din transcendent şi, cu puterea Întrupării, s-a prăvălit asupra pretelui gros al închisorii oglinzilor omului, lăsând în urma Lui o fereastră în formă de cruce. Cu semnele cuielor în suflet şi pe trup, Prinţul "a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl". Chipul Lui era frumos cum nu era altul pe pământ.
Privindu-L, omul a simţit cum se trezesc în adâncurile lui chemări de mult uitate. Era prima fereastră - după milenii de aşteptare - spre limpenimea cerului...