În cartea Evrei, suntem atenționați de pericolul neascultării în care au căzut aceia care au ieșit din Egipt sub conducerea lui Moise și ale căror trupuri moarte au fost îngropate în nisipurile pustiei. Tragedia din Numeri este explicată de naratorîn termenii „păcatul cu voia”. Or, ştim din Levitic că, pentru păcatul cu voia, Dumnezeu nu a prevăzut soluţie, iar în Evrei ni se spune că „dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26-27). Cum trebuie definit păcatul cu voia? Oare pericolul îl paşte şi pe cel născut din nou? Cum trebuie definită credinţa mântuitoare? Cum trebuie definită siguranţa mântuirii? La astfel de întrebări răspunde Epistola către Evrei.
Însă autorul nu se mulţumeşte cu prezentarea şi definirea pericolului. El se grăbeşte să ofere cititorului soluţia evitării lui: credinţa în Domnul Isus Hristos păstrată până la sfârşit. O astfel de credinţă atârnă de măsura cunoaşterii Celui în care credem. Este deci firesc ca tema centrală a acestei cărţi să fie persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Fiind „Mare Preot al bunurilor viitoare, [Hristos] a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat o data pentru totdeauna în Locul preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său” (Evrei 9:11-12), deschizând astfel drum „spre casă” şi câştigând o răscumpărare veşnică pentru toţi cei ce cred în El.
